Altă perspectivă asupra creșterii copilului

Altă perspectivă asupra creșterii copilului

“A transmite viaţa”- iată o afirmaţie prin intermediul căreia Jacques Salome mi-a schimbat perspectiva asupra maternităţii… nu “a avea copii”, nu “a face copii”, nu “dorinţe de copii”. Transmitem mai departe ceva ce ne-a fost transmis la rându-ne- VIA?A. Dăm mai departe ceea ce am primit, fie că realizăm asta sau. Iubim așa cum am fost iubiţi, educăm așa cum am fost educaţi. Poate v-a revoltat ultima mea afirmaţie. Da, fără să vrem, în ciuda eforturilor de a face altfel, scăpăm conţinuturi ce au fost sădite în noi către părinţii noștri. Dorinţa de a face invers decât părinţii noștri ne-a determinat, de multe ori, să trecem în extrema opusă, nici ea prea fericită. Ne preocupă la nivel raţional ce să-i învăţăm, la ce să fim atenţi, unde să-i ducem, cu cine să-i lăsăm să relaţioneze, cum să se raporteze la lume. Îi comparăm, înregistrăm cât de mult ies din specificul vârstei, dacă știu mai multe cuvinte decât alţi copii, dacă sunt mai înalţi, dacă mănâncă mai bine, dacă au mai multe activităţi extrașcolare decât vecinul/verișorul etc. Dacă priviţi adulţii din jurul nostru, care vi se par cele mai serioase provocări cu care se confruntă? Faptul că nu știu denumiri de dinozauri, destulă istorie, destulă chimie sau teoreme matematice? Faptul că sunt mai înalţi sau mai scunzi decât cei de vârsta lor sau că nu au făcut pian/balet/șah/teatru (eventual simultan pe toate) când erau mici? Nu vi se pare că problemele reale apar atunci când corpul dă semne de oboseală, iar mintea- total ruptă de el-nu ţine cont, ajungându-se la simptome mai ușoare sau mai grave? Sau atunci când nu se pot orienta în spaţiu, când transmit în relaţii mesaje non-verbale contradictorii celor verbale, când nu știu să-și asculte ritmurile interioare și se lasă manipulaţi? Atunci când mănâncă toate gunoaiele și hrănesc mai degrabă dependenţele creierului decât nevoile de consum ale corpului? Sau atunci când se confruntă cu moartea celor din jur, cu dispariţia corpului acestora, cu lipsa prezenţei, a atingerii, a senzaţiilor? Ceea ce ne scapă de multe ori în educaţia copiilor și ar trebui să constituie “materia” principală în primii doi ani de viaţă, cel puţin, este relaţia cu corpul lor, atenţia la mesajele acestuia, dorinţa de a-l proteja, respectul pentru tot ceea ce face pentru noi: atingerea, contactul fizic, jocurile corporale, limbajul non-verbal, acestea ar trebui să fie focusul principal. Aceasta este temelia pe care pot construi apoi orice vor. Imaginaţi-vă că noi suntem cetăţi: am construi la început ziduri sănătoase, bine proiectate, cu materiale potrivite și abia apoi am alege ce fel de comerţ să practicăm, ce fel de politică, ce fel de locuitori primim, ce zei vor fi veneraţi etc. Doar că a “preda” aceasta materie presupune să știm, să învăţăm, să lucram noi înșine cu propriul corp, să-l ascultam, să-l iubim și să-l respectam. … Mă bucur dacă nu v-a trecut prin minte deja că e o misiune imposibilă. Jucaţi-vă, atingeţi-vă copiii, dansaţi, gâdilaţi-vă, săriţi, bateţi cu palmele în lucruri, ţipaţi, cântaţi. Exploraţi spaţiul: în spate-în fata, sus-jos, dreapta-stânga. Exploraţi ritmurile: lent-rapid, ușor-greu, tensionat-relaxat. Faceţi cu ei grimase, simţiţi faţa, exploraţi expresii faciale ale diferitelor emoţii. Respiraţi adânc, în primul rând voi, atunci când sunteţi speriaţi sau furioși. Relaxaţi-vă întinși pe podea, construiţi-vă spaţiul personal și stăpâniţi-l. Un exemplu izbitor de lipsă de înţelegere în “materia” relaţie cu propriul corp și încă des întâlnit este practica de a da “na-na” lucrurilor de care copilul s-a lovit. Nu reușesc să înţeleg logica. Ce ne-ar determina să-i inducem unui copil ideea că un lucru inert este vinovat de faptul că el s-a lovit? Singurul argument slab care-mi vine în minte este acela că vrem să-i distragem atenţia de la emoţiile pe care le trăiește (frică, furie) și de la durerea provocată. Dar, în același timp, am putea să-i îndreptăm atenţia spre a-și mângâia zona lovită, spre a-i sugera să-i ceară iertare corpului că nu l-a protejat de această dată. A doua variantă îl ajută pe copil și să-și asume responsabilitatea fără a se simţi vinovat, iar el poate avea mai multă grijă măcar în locul cu pricina sau în activitatea desfășurată. La început, copiii sunt un ghem de emoţii și senzaţii, de corporalitate. Să încercăm să-i ajutăm să conștientizeze asta și apoi, pe măsură ce umplem spaţiul lor interior cu informaţii, experienţe, raţiune, să avem grijă să conservăm legătura și echilibrul corp-minte-suflet. Irina Tepuru Psihoterapeut, psihoterapie prin dans și miscare

Autor: Doctori online Sursa: www.doctorionline.ro  Vineri, 16 Martie 2012