Din secretele creierului uman: cele două mecanisme care ne controlează viaţa

Oracolul din Delfi, cel mai important templu al Greciei antice, îi întâmpina pe toţi cei ce căutau înţelepciune cu un mesaj scurt scris pe frontispiciu: „gn?thi seauton”, care se traduce prin sfatul „cunoaște-te pe tine însuţi!”. Astăzi, la aproape 3.000 de ani după scrierea acestui mesaj, continuăm să cercetăm funcţionarea unuia dintre cele mai misterioase obiecte de studiu întâlnite: mintea umană. Datorită studiilor efectuate în ultimele decenii, ce elucidează multe dintre mecanismele cogniţiei, astăzi suntem mult mai aproape de a atinge acest obiectiv. Cele două sisteme care ne ghidează Psihologul Daniel Kahneman, unul dintre cei mai cunoscuţi specialiști în cogniţie și pionier al economiei comportamentale, a studiat timp de peste patru decenii mecanismele decizionale ale creierului uman și a identificat numeroase erori cognitive ce ne influenţează deciziile fără să ne dăm seama. În 2002, Kahneman a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru Economie pentru lucrările sale ce au demonstrat că omul nu este un „actor raţional”, așa cum susţineau mulţi specialiști în economie, ci unul supus numeroaselor capcane ale intuiţiei. Nobelul decernat lui Kahneman a reprezentat o premieră, fiind pentru pentru prima dată când cel mai important premiu pentru economie a fost acordat unui specialist din alt domeniu (în acest caz, psihologia). Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme: sistemul 1, pe care îl numește „thinking fast” (gândire rapidă) este inconștient, intuitiv și nu necesită efort voluntar sau control, pe când sistemul 2, denumit „thinking slow” (gândire lentă) este conștient, folosește raţionamente deductive și necesită mult efort. Pentru a observa că persoana din imagine este furioasă nu este nevoie de un efort conștient, acest lucru realizându-se instant și involuntar, într-un exemplu de gândire rapidă, tipică sistemului 1. În schimb, pentru a rezolva o problemă precum operaţiunea de înmulţire a lui 17 cu 25 este nevoie de direcţionarea conștientă a atenţiei spre un efort voluntar, fără de care răspunsul nu poate fi obţinut. Acesta din urmă este un exemplu de aplicare a celui de-al doilea sistem. Sistemul 1 este înnăscut, o consecinţă a evoluţiei și rezultatul adaptării la mediu de-a lungul timpului, pe când sistemul 2 este o componentă specifică omului. De altfel, ceea ce noi percepem ca specific propriei persoane este sistemul 2 - sinele conștient și raţional, cel care gestionează credinţe, opţiuni și decizii. Deși trăim cu impresia că sistemul 2 e răspunzător de majoritatea deciziilor pe care le luăm, viaţa noastră este controlată în mare parte de primul sistem. Motivul? În fiecare zi trebuie să luăm foarte multe decizii, ceea ce face imposibilă folosirea celui de-al doilea sistem pentru majoritatea. Pentru că deciziile raţionale necesită timp pentru analiză și deducţie, eforturi ce consumă energie, cel de-al doilea sistem este folosit arareori. De cele mai multe ori, sistemul 1 generează sugestii pentru cel de-al doilea (impresii, intuiţii, intenţii și sentimente) pe care acesta le adoptă fără a le modifica. Sistemul 2 intervine atunci când sistemul 1 nu oferă un răspuns imediat (de exemplu, în cazul problemei 17 x 24) sau atunci când detectează că urmează să aibă loc o greșeală (ca atunci când ne abţinem să reacţionăm într-un mod nepotrivit într-o situaţie dificilă, când mecanismul de control al sistemului 2 blochează intenţia generată de sistemul 1). Sistemul 2 are, însă, limite: cercetătorii au descoperit că atunci când o persoană este ocupată cu o problemă ce necesită folosirea sistemului 2, capacitatea de autocontrol scade, fiind mai probabil ca aceasta să cedeze tentaţiilor. Sistemul 1 prezintă însă anumite erori sistemice, erori cognitive ce duc, de multe ori, la adoptarea unor decizii eronate. În cea mai recentă carte a sa, Thinking Fast and Slow, dr. Daniel Kahneman expune câteva dintre aceste greșeli de gândire, sperând ca prin elucidarea lor să-i ajute pe ceilalţi să le identifice și să-și înţeleagă mai bine propriile decizii. Pentru că sistemul 1 este activ tot timpul (spre deosebire de sistemul 2, ce necesită un efort  conștient), suntem mai predispuși la erori cognitive. O exemplificare a autonomiei sistemului 1 o reprezintă iluzia optică Müller-Lyer, în care două linii paralele par a avea lungimi diferite. Chiar dacă măsurăm cele două linii și ne convingem (cu ajutorul sistemului 2) că lungimea lor este aceeași, sistemul 1 va continua să le perceapă ca fiind inegale. La fel ca iluziile optice, iluziile cognitive tind să fie greu de depășit, însă primul pas spre ieșirea de sub dominaţia acestor greșeli de gândire este conștientizarea lor. Atunci când oamenii se află  într-un moment de criză, în situaţii incerte, deciziile sunt luate de sistemul 1. De aceea, este esenţial să cunoaștem slăbiciunile acestuia. Greșelile cognitive care ne influenţează deciziile Esenţial este să înţelegem că nu există persoane care nu să nu fie afectate de slăbiciunile sistemului 1. Acest lucru este demonstrat de un test simplu pe care Kahneman l-a aplicat de mii de ori: „O bâtă de baseball și o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu un dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?”. Chiar și în cazul celor mai inteligenţi studenţi, precum cei de la Harvard și Princeton, mai bine de jumătate au dat răspunsul evident, oferit de sistemul 1, dar totodată greșit: 10 cenţi. Răspunsul corect era, desigur, 5 cenţi. Una dintre erorile cognitive cele mai răspândite este „the overconfidence bias” - tendinţa de a avea încredere în exces în forţele proprii. Statisticile arată că șansele ca o companie nou fondată în SUA să funcţioneze timp de 5 ani sunt de aproximativ 35%. Cu toate acestea, un sondaj efectuat printre antreprenori a arătat că aceștia tind să estimeze șansele de succes ale unei companii noi la 60%, iar șansele propriei companii la 81%.  Kahneman afirmă că optimismul este motorul capitalismului, lucru confirmat de faptul că liderii, inventatorii și celelalte persoane ce influenţează viaţa unui număr mare de oameni tind să fie optimiști, asumându-și riscuri convinși fiind că vor avea succes în încercarea lor.  O altă eroare cognitivă identificată de Kahneman este „the planning fallacy” - eroarea de estimare în planificare. Psihologul a întâlnit această problemă pentru prima dată în anii 1970, când Ministerul Educaţiei din Israel i-a cerut să conceapă un manual și o programă de studiu având ca subiect luarea deciziilor. Kahneman a format o echipă de specialiști, printre care se număra și un expert în conceperea de programe, iar după un an de lucru le-a cerut colegilor săi să estimeze cât timp considerau că le mai era necesar. Cei mai mulţi au estimat finalizarea proiectului peste aproximativ 2 ani, cu o marjă de eroare de 6 luni. Apoi, Kahneman l-a întrebat pe expertul în programe cât durau asemenea proiecte, în medie. El a explicat că durata medie a acestora era de 7 - 10 ani, iar 40% dintre ele nu se finalizau. Deși știa acest lucru, chiar și acest expert prognozase o perioadă de lucru de încă 2 ani. În cele din urmă, proiectul a fost finalizat în 8 ani, iar între timp Ministerul Educaţiei nu mai era interesat. Un alt exemplu al erorii în planificare vine din SUA. Un sondaj efectuat în rândul proprietarilor de locuinţe a arătat că aceștia se așteptau să cheltuiască, în medie, 18.500 de dolari pe reamenajarea bucătăriei. Costul mediu real se ridica, însă, la 39.000 de dolari. Un exemplu din Scoţia demonstrează că diferenţele pot fi chiar mai mari: în 1997, când a fost dezvăluit planul pentru o nouă clădire a Parlamentului, estimările de cost se ridicau la 40 de milioane de lire sterline. În 2004, când construcţia a fost finalizată, costul total a fost de 431 milioane de lire sterline. O altă greșeală a gândirii este ceea ce Kahneman numește „the availability bias” - tendinţa de a judeca pe baza a ceea ce ne vine mai ușor în minte. Un sondaj în rândul americanilor a relevat că aceștia cred că probabilitatea unui accident fatal este de 300 de ori mai mare decât cea a decesului cauzat de diabet, deși rata reală este de 1:4. Kahneman consideră acest lucru o dovadă a faptului că mass-media influenţează felul în care percepem riscurile, ceea ce poate avea consecinţe negative asupra vieţii noastre. Un studiu efectuat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 a arătat că mulţi americani au preferat în acel an să șofeze pe distanţe mari în loc să ia avionul. Dintre aceștia, aproximativ 1.500 au murit în accidente rutiere, subestimând riscul unei călătorii cu mașina și supraestimându-l pe cel al unui atac terorist. O eroare cognitivă gravă este „the anchor effect” - efectul de ancorare. Unul din exemplele care ilustrează această „scurtătură” a gândirii este un studiu efectuat pe un grup de judecători germani cu peste 15 ani de experienţă. În cadrul experimentului, acestora li s-a citit descrierea unui caz în care inculpata fusese prinsă furând într-un magazin, iar înainte de a decide pedeapsa, judecătorilor li s-a cerut să arunce cu două zaruri. Acestea fuseseră măsluite, astfel că însumau fie 3, fie 9. Apoi li s-a cerut să decidă pedeapsa corectă pentru inculpată. Deși zarurile nu ar fi trebuit să influenţeze decizia unor specialiști cu experienţă, cercetătorii au descoperit că judecătorii ale căror zaruri însumaseră 9 au decis, în medie, o pedeapsă de 8 luni de închisoare, iar cei ale căror zaruri însumau 3 au dat, în medie, o pedeapsă de 5 luni de închisoare. Eficienţa acestei erori a dus la exploatarea sa constantă în comerţ, pentru a modela așteptările de preţ ale cumpărătorilor. De exemplu, o companie ar putea oferi 3 variante ale aceluiași serviciu, astfel încât cea mai ieftină variantă să pară mai atrăgătoare în comparaţie cu variantele mai costisitoare decât dacă ar fi singura propusă. Din același motiv, în cadrul licitaţiilor se stabilește de obicei un preţ de pornire.

Autor: descopera.ro Sursa: www.descopera.ro  Duminica, 13 Ianuarie 2013